Tatuatoarele din Borneo de Nord

Torte pentru viata de apoi: 

Kayan, Sihan si Lahanan sunt trei dintre numeroasele grupuri etnice din Sarawak-ul de centru, din Malaezia, Borneo. Impreuna, toate aceste triburi se numesc Orang Ulu, sau „oamenii din amonte”, cei mai multi dintre ei fiind tatuati. Spre deosebire de oamenii din Iban, toti tatuatorii din Orang Ulu sunt femei. 

Tatuajul specific Orang Ulu nu a fost practicat pentru foarte mult timp, dar modelele purtate pe piele continua sa fie uimitoare prin simplitatea lor si prin puterea lor abstracta. Pâna de curând, tatuarea nu a fost incadrata in niciun stil artistic. Pentru acest mic grup de femei talentate, practica tatuarii manuale era cea mai pura forma de tatuare. „Trusa” lor consta in obiecte naturale: lemn, spini, fibre de iarba si pigmenti proveniti din plantele junglei, un loc unde toate lucrurile animate sau neanimate au o viata si o energie sprirituala proprie.

KAYAN

In jurul anului 1900, tatuarea unei fete din tribul Kayan era o operatiune serioasa, nu doar din cauza durerii considerabile pe care o provoca, ci si din cauza ceremoniei care insotea aceasta forma de ornare corporala. Procesul era unul indelungat, care dura, uneori, si patru ani, din moment ce numai portiuni mici de piele puteau fi tatuate la o sedinta, iar intre diverse stadii ale tatuajului se faceau pauze foarte lungi. De exemplu, la o fata cam de zece ani, cu degetele si labele picioarelor deja tatuate, antebratele erau umplute abia peste un an. Coapsele erau partial tatuate abia  in decursul anului urmator, iar in urmatorii trei sau patru ani, semnele ramâneau pe piele. Fetele nu puteau fi atinse, astfel, de spiritele rele.

Tatuajul (tedek – tuh’duck) printre femeile Kayan era universal. Ele credeau ca modelele actioneaza ca niste torte dupa moarte, calauzindu-le prin intunerciul vietii de apoi, spre strabuni. Femeile, dar niciodata barbatii, ci numai ele, erau experte in semnificatii si calitatea tatuajului. Asta desi barbatii gravau, de fapt, modelul in bucati de lemn. Pozitia tatuatorului in societate era la fel de inalta si recunoscuta ca si cea a fierarului sau a scribilor si actiona sub tutela unui spirit caruia i se acorda o jertfa inainte de tatuare.

Cele mai multe tatuatoare Kayaneze erau restrictionate de tabuuri sociale. De exemplu, daca avea copii nou-nascuti, artistei is e interzicea sa tatueze pentru ca varsarea de sânge atragea spiritele rele, care puteau sa si posede copiii si sa le provoace boli sau chiar moartea. Nu puteau sa tatueze nici in timpul semanarii orezului, nici daca exista vreun raposat in „longhouse” („casa spiritelor”) pentru ca era tabu sa versi sânge in timpul acestor ocazii, astfel suparând spritele. Cosmarurile, ca cele cu inundatii, prevesteau varsare de sânge si intrerupeau, de asemenea, procesul tatuarii. Tatuatoarele nu aveau voie sa manânce nici unele feluri de mâncare, cum ar fi carne cruda sau semipreparata ori peste pe motiv ca spiritele rele intrau si posedau artista. Daca artista incalca aceste reguli, modelul pe care is tatua nu s-ar fi vazut clar in viata de apoi si ea insasi s-ar fi imbolnavit si ar fi murit. Uneori femeile devin tatuatoare tocmai pentru a se vindeca de anumite boli pentru ca Bua Kalung, spritul tutelar al tatuatorilor le proteja de anumite boli. 

Uneltele folosite de tatuatoare erau simple, constând in câteva vârfuri de spini (ulang) si un ciocanel de fier (tukun sau pepak) pastrate intr-o caseta de lemn (bungan). Unealta principala era o bagheta din lemn cu un vârf proeminent in unghi drept la un capat. La capatul vârfului erau atasate cu rasina trei sau patru ace scurte. Ciocanelul era de cele mai multe ori din lemn de esenta tare, mânerul lui fiind invelint intr-o coarda. Pigmentul era un amestec de funingine, apa, extract de trestie de zahar si era tinut intr-o cescuta de lemn care se numea „uit-ulang”. Se credea ca cea mai buna funingine era aceea de pe fundul unui ceaun de gatit, din metal, dar era folosita si cea obtinuta din arderea unei rasini. Desenele erau gravate in relief in bucati de lemn (kelinge) care erau imbibate in cerneala si apoi presate pe partea care urma sa fie tatuata, lasând impresia unui desen. 

Clienta care urma sa fie tatuata era intinsa pe jos, iar artista si un asistent stateau de o parte si de alta a ei. Mai intâi, tatuatoarea inmuia o bucata de frunza de palmier in pigment si o presa peste membrul care urma sa fie tatuat, evidentiind aranjamentul rândurilor sau benzilor desenului. De-a lungul linilor drepte, artistul tatua conturul (ikor) apoi luând bucat de lemn gravata cu modelul tatuajului, o imbiba in pigment si o presa pe membrul respectiv intre liniile conturului. 

Tatuatoarea sau asistenta ei intindea cu picioarele pielea care urma sa fie tatuata (acest lucru accelera procesul).  Apoi, artista imbiba acul in pigment, batând mânerul cu ciocanelul pe masura ce urmarea conturul modelului, impingând vârfurile acelor in piele. Operatiunea era dureroasa, dar artista care tatua nu era niciodata impresionata si continua metodic si migalos.

Potrivit marturiilor de la 1.900, taxele platite artistei erau mai mult sau mai putin fixe. Pentru antebrate, o suma mica intre 8 si 20 de dolari. Pentru coapse, suma se ridca la 60 de dolari daca era ceruta cea mai buna executie. Daca nu se cerea foarte multa maiestrie, taxa era intre 6 si 20 de dolari. Pentru tatuarea degetelor, artistul primea un „parang”, adica o sabie micuta. In secolul XIX se spuena ca daca tatuatorul ar cere o suma prea mare ar muri in decurs de un an.

SIHAN & LAHANAN

Sihan este un grup indigen mic de aproximativ 150 de persoane care traieste intr-un „longhouse”, la doua ore distanta de râul Rejang. Ei voresc un dialect Kayan si tradi]iile tatuarii sunt similare cu cele ale kayanezilor. Oamenii din Sihan si-au pastrat obiceiurile mai indelung decât kayanezii, abandonându-le obiceiurile de 30 de ani, pe când cei din Kayan nu au mai tatuat astfel de peste 50 de ani.

Konok, o femeie de 50 de ani din Sihan, i-a povestit antropologului ca a primit primul ei tatuaj (pe brat) la 18 ani, inainte de casatorie. Tatuajele fusesera batute cu spini si erau obligatorii la casatorie. Niciun barbat nu s-ar fi casatorit cu o femeie netatuata. Femeile erau tatuatoarele si abordau aceleasi metode si motive ca si kayanezele.Pozitia tatuatoarei in societate era ereditara, transmisa din mama in fiica. La moarte, artista era ingropata cu tot cu trusa ei.  

Lahanan, un grup invecinat mai mare, excela, de asemenea, in arta tatuarii. Doar femeile tatuau iar profesia era ereditara pe linie materna. O femeie de 60 de ani, Bangu, i-a povestit lui Lars experienta ei din 1950. „Câteva  femei m-au imobilizat, fiecare m-a apucat de câte o mâna sau un picior, iar o alta femeie intindea pielea pentru tatuatoare care a inceput lucrul odata ce m-am calmat. Vroiam sa trec prin asta pentru ca daca nu o faceam nu m-as fi maritat. A durat patru ore tatuarea unui brat si inca patru pentru celalalt. Patru zile pentru un picior si inca patru pentru celalalt.  Aveam 15 ani atunci si am terminat toate tatuajele pâna la 16 ani. De obicei, dura mai mult, dar vroiam sa termin repede ca sa ma pot marita”, povestea Bangu.

Doi barbati din Lahanan care au fost tatuati de femei mentionau ca, daca nu aveai bani, plateai tatuajul cu un parang. Unul dintre acestia, in vârsta de 85 de ani, povestea ca a fost tatuat la 15 ani. In cinstea lui s-a tinut o festivitate pentru ca prin acest tatuaj trecuse in rândul barbatilor. Barbatii din Lahanan care nu erau tatuati se rusinau de camarazii lor pentru ca doar adevaratii razboinici, care se indepartau de cuibul lor in vânatori periculoase, stiau ce inseamna durerea tatuajului.

Traditii uitate

Astazi, practica traditionala a tatuajului Orang Ulu este pe moarte. Ruptura de aceasta cultura indigena este rezultatul modernizarii continue, a misionarismului care a dat tendinta renuntarii la vechile obiceiuri si tradi]ii. Demult, un barbat lahanan a spus: „generatii de Orang Ulu care vin nu mai sunt preocupate de practicile stravechi. Ei nu au nicio dorinta de a mai avea tatuaje traditionale, ci sunt mai mult atrase de centre urbane unde isi gasesc joburi de periferie, dar iau, astfel, contact mult mai usor cu alte influente culturale, inclusiv metode de tatuare moderne, mai putin dureroase, dar si modele ca vulturi, dragoni sau fete cu nuri”. Misionarii continua sa converteasca oamenii sa discrediteze traditiile stravechi si conving guvernul malaezian sa construiasca cea mai mare centrala hidroelectrica din sud-estul asiei pe râul care le-a fost casa. Din cauza constructiei, deja mii de indigeni au fost evacuati din teritoriile lor, pe care traiau de secole, daca nu de milenii. In cele din urma, lacul va inunda o mare parte din padurea virgina care gazduieste peste 40 de specii de animale si pasari pe cale de disparitie. Orang Ulu inca nu s-au predat modernitatii, dar asa cum jungla dispare incet sub apa, asa vor disparea si cei care au animat spiritual tatuajele ca parte din viata lor.