Tatuaje din Borneo

Executarea unui tatuaj in stil traditional in Borneo. More »

Alaska: Tribul Tlingit

Tatuajele din triburile Tlingit More »

Angelina Jolie

Tatuajul cu tigrul bengalez a lui Angelina Jolie More »

Tatuaj Maori

Sef de trib Maori More »

India- Nagaland

India: ţărâmul cernelii veşnice More »

Tatuaje Budiste

Wat Bang Phra More »

 

Tatuaje India

India: ţărâmul cernelii veşnice

Tatuaje India, Istoria tatuajelor

De sute, dacă nu mii de ani, India dispune de o bogată moştenire culturală în ceea ce priveşte tradiţia tatuării, păstrată de-a lungul şi de-a latul ţării. De la junglele montane din regiunile Arunachal Pradesh şi Nagaland în nord-vest, până la deşerturile Kutch din Gujarat, pe graniţa cu Pakistan în vestul îndepărtat, tatuajele serveau şi un alt scop decât cel al înfrumuseţării corpului: ele aveau menirea să poarte trupul spre viaţa de dincolo.
În ciuda diversităţii diferitelor culturi ale tatuatului în India, literatura pe acest subiect este surprinzător de rară, exceptând obscurele rapoarte universitare şi guvernamentale, respectiv recensăminte din secolul al 20-lea, îngropate în arhive prăfuite şi biblioteci de muzeu. În afară de cele mai sus menţionate, informaţiile etnografiei contemporane despre această artă sunt relativ puţine. Acest lucru se poate atribui faptului că majoritatea triburilor tatuate din India trăiau până recent în zone izolate, fiind demult reprimate, uitate şi/sau discriminate pentru refuzul lor de a renunţa la „primitivele” lor practici tribale precum tatuatul, care păreau necivilizate şi neimportante în comparaţie cu stilul de viaţă mai modern şi mai sofisticat din oraşe. Citând un scriitor, „oamenii indigeni sunt conştienţi de faptul că tatuajele îi identifică ca şi oameni tribali, iar din această cauză ei sunt priviţi cu inferioritate.”

Cu toate acestea, am reuşit să scot la iveală multe dintre sursele vechi. Totodată, am avut ocazia să învăţ despre tatuat de la mai mulţi informatori Naga într-o călătorie recentă în regiunea lor din vestul îndepărtat. Ceea ce urmează este un modest studiu enciclopedic despre practicile tatuării din India, în trecut şi în prezent.

Antichitate

 

Tatuajul (gudna, Hindi) în India este considerat un obicei străvechi a cărui vechime exactă însă nu se cunoaşte. Un indiciu privind antichitatea acestuia poate fi găsit prin compararea motivelor petroglife din labirinturi cu tatuajele similare. De exemplu, un sit arheologic de artă din piatră (datând teoretic din 2500 î.Hr.)  recent descoperit pe un mal de râu în Pansaimol, Goa, înfăţişează un labirint gravat într-o piatră. Un alt labirint datând din 1000 î.Hr. inscripţionat pe un altar dolmen la Padugla în Colinele Nilgiri dezvăluie o configuraţie similară.

În India de sud, formele magice kolam se aseamănă cu aceste labirinturi. În mod tradiţional, ele au fost create pentru a servi două funcţii magice. În primul rând sunt asociate cu o divinitate în formă de cobra, protectoare şi fertilă, iar în al doilea rând, au o funcţie apotropaică, alungând demonii.

Kolam sunt făcute de femei, care le desenează cu mâna liberă în calcar, praf de orez, sau o altă substanţă care trece printre degete ca praful. Desenele sunt făcute în zori, în special în perioada anului când se presupune că sunt mulţi demoni şi spirite prin preajmă. Kolam sunt forme sinuoase, simetrice, care par să fie desenate dintr-o singură linie, urmând un labirint complex între rânduri sau coloane de puncte. Se plasează de obicei în apropierea pragului casei familiale pentru asigura locuitorilor protecţie şi prosperitate.
desene-kolam-india
Nu în mod surprinzător, multe tatuaje din India de Sud purtate spre începutul secolului 20 proveneau în mod specific de la desenele kolam, pentru că s-a crezut că acestea au proprietăţi protectoare. Aceste tatuaje complexe erau ca şi un puzzle. Ideea era că Yama, zeul morţii şi demonii lui nu puteau răni purtătorul tatuajului, fiind incapabili să rezolve puzzle-ul. Demonii erau atraşi în labirint, după care se pierdeau, pierzându-şi astfel puterile. În acelaşi timp însă, desenele kolam erau legate şi de aspectele vieţii de dincolo. Printre triburi şi castele de mai jos, era considerat o necesitate pentru femei, şi câteodată şi pentru bărbaţi, să fie tatuaţi în scopul de a evita pedeapsa pe tărâmul morţii, deoarece demonii lui Yama se atingeau numai de cei nemarcaţi. Tatuajele kolam funcţionau şi ca un fel de hartă: se credea despre ele, că ajută la ghidarea morţilor spre tărâmul de dincolo, astfel încât aceştia să poată se să reunească cu strămoşii lor decedaţi.

 Motive de tatuaje des întâlnite la femei

Peste tot în India, tatuajele sunt asociate cu idei magice. Conform unui articol intitulat „Note privind modele de tatuaje feminine în India”, se credea, că punctul negru pe frunte sau pe bărbie avea puterea să protejeze purtătorul de deochi. Aluniţa sau punctul tatuat era, de asemenea, considerat o emblemă Chandani, corespunzând lui Venus, a cărei apropiere de Lună, un bărbat personificat, reprezenta întâlnirea dintre doi îndrăgostiţi.

Să comparăm Regulile de Închinare ale lui Sudrakamalakara pentru Sudra. Când un Brahmin oficiază o ceremonie religioasă în casa unui Sudra, acesta desenează un triunghi cu apă pe podea, nu un swastika sau un pătrat cum ar face în casa celor care aparţine de cei „născuţi de două ori”. Acest triunghi se numeşte yoni in textul de mai sus.

Acesta este simbolul peştelui. Dar ce este un „peşte” si de ce poartă noroc? Iniţial, reprezenta puterea feminină, yoni.

simbolul-pestelui
Profesia sau casta unui individ este indicat foarte des de tatuaje, deşi de cele mai multe ori acest lucru nu s-a inclus în mod intenţionat între ei. Va fi interesant de aflat dacă fusul este tatuat de către femei aparţinând castei filarilor, care iniţial erau nomazi, iar acum realizează covoare sau frânghii, fără să fi stabilizat în ceea ce priveşte obiceiurile lor.

Lăptăresele sunt reprezentate astfel.

Aceste simboluri semnifică, că femeia care le poartă este probabil o lăptăreasă din casta Ahir sau Goval. Se poate observa cu exactitate, că numărul lăptăreselor este întotdeauna 5. Semnul mistic A se referă la cele opt direcţii, iar B arată cele opt puncte ale busolei plasând două pătrate unul peste celălalt, cu laturile intersectate – laturile reprezentând raiul şi pământul.

Acest model de tatuaj este cunoscut sub numele de Coroana (mukat) lui Kanhayya.

Casta femeii care poartă acest tatuaj se observă cu uşurinţă. Deşi modelul se numeşte doar „coroană” (mukat), este de fapt tronul (mayur) al lui Krishna sau Kanhayya. El stă în centrul desenului cu o coroană deasupra capului. Pe partea stângă se află soţia sa încoronată, Rukmini, iar pe partea dreaptă, fratele său, Balaram. Femeile care poartă acest tatuaj pe braţ sunt Rajput. Marea lor ambiţie, un soţ curajos sub forma unui călăreţ războinic este de asemenea înfăţişat.
Cămila, ca şi animal de povoară, avea un rol deosebit de important pentru caravane. Kasar-ii, negustorii oalelor din cupru şi alamă la Nasik, au două cămile pe piedestalul zeiţei lor. Femeile cu aceste tatuaje aparţin de cele mai multe ori de casta Banjara, delimitarea punctată sau lineară diferenţiind un trib de celălalt. Cei cu linii punctate vor fi probabil cei din nord, iar cei cu modele lineare accentuate sunt cei din sud. Desigur, oamenii Rabaris din Kutch, Gujarat tatuează şi simboluri ai cămilei, fiind negustori nomadice (vezi secţiunea despre Gujarat în cele de mai jos).

Un alt articol vechi (din 1902) intitulat „Note privind tatuajele feminine în regiunea Panjab (Punjab)”, descrie, că madhavi (aparatul de bătut untul), ateran (fusul), cămila, acul, sita şi călăreţul războinic arată foarte clar casta femeii care le poartă, dar din moment ce majoritatea acestor modele nu au fost grupate în funcţie de castă, este dificil să discutăm aspectele identificării în întregime. Cu toate acestea, nu va constitui o surpriză să aflăm, că femeile sunt (respectiv): lăptărese, filatoare, negustori sau membri unei caravane, cizmari, fermieri şi Rajput. Aceste tatuaje sunt supravieţuirea „totemelor învechite”, chiar dacă nu sunt recunoscute ca atare.

Floarea de lotus, păunul, peştele, triunghiul şi swastika sunt semne ale norocului, mai ales dacă sunt tatuate pe braţul stâng. Roata (chakra), stelele, pauchi şi „bucătăria lui Sita” sunt vraje protectoare. Sita a fost protejată de către cercul vrăjit (taboo) desenat în jurul bucătăriei ei (gumpha) şi era ordonată să nu iasă din incinta acestuia până la întoarcerea protectorului ei. Ea a încălcat ordinul din dragoste pentru Ravana, care era deghizat în ascet, răpind-o.
tatuaj-floare-lotus
Practica prin care se tatuează un scorpion, un cobra, o albină sau un păianjen îşi are originile într-o vrajă pozitivă, despre care se credea că protejează purtătorul. Papagalul este o pasăre a dragostei, având o valoare specială în rândul vrăjilor. Păianjenul, însă, ocupă un loc şi mai special, fiind creditat cu puterea de a vindeca lepra.

Şi alte grupuri etnice din India cred în proprietăţile „medicale” ale tatuajelor. Femeile Mal Paharia din Jharkhand au confirmat că tatuajele menţin organele corpului sănătoase, şi ajută la funcţionarea optimă a acestora. Femeile Muslim Maler din Punjab era convinse că tatuajele de pe frunte ajută la o naştere fără complicaţii.

Oamenii Dhelki Kharia din Jharkhand dispun şi ei de o tradiţie vastă în ceea ce priveşte arta tatuării. De îndată ce o fetiţă face primii paşi, este tatuată. În unele cazuri acest lucru se amână până la vârsta de 10 – 11 ani, dar în nici un caz după căsătorie. O fată netatuată înainte de căsătorie este considerat o ofensă socială şi religioasă, care trebuie plătit prin sacrificarea unei găine albe lui Ponomosor (creatorul şi fiinţa supremă), bând câteva stropi din sângele de sacrificiu. Femeile Malar sau cele cutreierătoare Dhokar sunt adevărate artiste, folosind un instrument din fier cu trei vârfuri pentru tatuat. Pigmentul de tatuaj este făcut din calamină obţinută prin arderea lemnului de behloa (Semicarpus anacardium), care se amestecă cu lapte matern. Tatuatul are loc în afara casei, iar fata nu este lăsată înapoi în casă înainte să fie unsă cu pastă de curcuma şi ulei pe tot corpul, şi spălată. Atingerea unei femei Dhokar sau Maler este considerat să aibă efecte negative, necesitând curăţare cu pastă de curcuma şi apă.

Cât despre originea practicii, oameni de vârstă din tribul Kharias din Districtul Ranchi relatează următoarea tradiţie: „În cursul migraţiilor lor, înainte să fi stabilit în locul actual, oamenii Kharias şi-au ridicat tabăra la confluenţa dintre două râuri, ridicându-şi steagurile. În timp ce traversau râul în bărci, un trib inamic a luat prizonier câteva dintre bărbaţi, dar nu şi steagul Kharia, deoarece femeile l-au apărat, respingând inamicul de trei ori. În memoria acestui eveniment trist au început femeile să tatueze steaguri pe frunte.”

Cu toate acestea, există o credinţă comună în India că tatuajele migrează în rai împreună cu sufletul, în trupul muritor. Cu alte cuvinte, se credea că dacă există ceva care nu se pierde odată cu moartea, acestea sunt tatuajele, deoarece sufletul este identificat după acestea.

Mysore

În jurul anului 1900, femeile Korathi (rromi) tatuau ambele sexe printr-un fel de incizie, tatuând motive complexe kolam sau alte forme pe clienţii lor în scop decorativ. Artistele Korathi aveau un stil de viaţă nomadic şi călătoreau de-a lungul şi de-a latul ţării. Onorariul lor consta în orez, banane, nuci sau diferite plante, completat uneori şi de o sumă de bani.

india-mysore-palace
De obicei artiştii tatuatori rosteau o binecuvântare pentru bunăstarea şi prosperitatea celui tatuat, după care începeau operaţia. În timpul tatuării, femeia cânta diferite zicale sau cântece Gopika Gita, pentru a lua gândul celui tatuat de la durere.

Instrumentul de puncţionare consta de obicei din trei sau mai multe ace legate împreună cu o sfoară. Modelul de tatuaj putea fi selectat dintre mai multe desene, şi se trasa prima dată pe piele cu un băţ cu vârful ascuţit, cufundat în cerneala de tatuat. Partea pielii care urma să fie tatuat se spăla cu apă rece, iar un strat de cerneală se întindea peste suprafaţă. Ulei de cocos este aplicat pe plagă pentru a alina durerea. O cantitate mică de pudră de curcuma este de asemenea aplicat pentru a intensifica culorile şi pentru a preveni umflarea. Se credea că unii dintre pigmenţii folosiţi la tatuat erau cunoscuţi şi de către doctorii din India antică, iar acest lucru a iniţiat ideea că unele persoane erau tatuate pe piept şi umeri cu scopul de a înlătura dureri – de obicei reumatice.

Se foloseau multe feluri de pigmenţi. 1) Se întindea zeamă de frunză de betel pe o ţiglă ceramică nouă, care se expunea flăcării unei lămpi cu ulei de ricin, cauzând calamina să se depoziteze pe aceasta. Calamina se amesteca apoi cu lapte de vacă sau lapte matern. 2) Lapte matern se amestecă cu calamina de pe fundul unei tigăi din lut. 3) Zeamă de Dolichos lablab l. este întins pe suprafaţa convexă a unei ţigle noi, peste care se împrăştie pudră de curcuma. Ţigla se ţine peste flacăra unei lămpi cu ulei de ricin pentru a forma calamină, care se răzuieşte cu o un beţişor şi se păstrează într-un vas de lut, gata de folosinţă în orice moment prin adăugarea câtorva picături de apă.

Clienţii tatuaţi aveau convingerea, că tatuajele lor îndeplineau rolul unor paşapoarte la iertarea păcatelor şi intrarea în rai. Se credea că lipsa tatuajelor invoca condamnarea lui Yama, zeul morţii. Despre câteva modele de tatuaj se presupunea că pot îndeplini rolul unui talisman, aducând bogăţii purtătorului. Iar în câteva regiuni din Mysore, femeile hinduşi care nu erau tatuate cu anumite motive erau considerate necurate, fiindu-le interzis să atingă porumbul de pe aria de treierat sau să servească la cină.
Conform altor tradiţii hinduşi înregistrate în zonă în jurul anului 1910, se zicea că Vishnu ar fi tatuat mâna lui Lakshmi cu formele armelor lui, şi cu cea a soarelui, a lunii şi a plantei Tulsi (Ocimum sanctum) ca şi protecţie împotriva demonilor. Se spunea că el a promis să protejeze împotriva răului pe toţi cei care poartă acelaşi semne. Mai mult, Lordul Krishna avea obiceiul să tatueze cei patru totem-uri, sankh (scoica), chakra (roata), gada (buzduganul) şi padma (floarea de lotus) pe feţele şi membrele soţiilor lui. Preoţii oraşului antic Dwaraka tatuau unele dintre aceste motive pe celor veniţi în pelerinaj la altarul lui Krishna.
O altă tradiţie atribuită tatuării este legată de Sita, soţia lui Rama. Presupusul motiv este ipoteza, că tatuarea îşi are originile în frica răpirii femeilor indigene din India de către inamic. Motivele tribale printre formele crude ar ajuta la identificarea femeilor, şi includeau ornamente, desene religioase, vrăji şi simboluri.

Desigur, există şi multe alte referinţe la panteonul hindus şi magia pozitivă. Un punct pe frunte este simbolul lui Lakshmi, zeiţa bogăţiei.

lakshmi

Tatuajul lui Sita este un simbol al castităţii. Figura păunului indică regalitatea. Peştele simbolizează fertilitatea şi norocul, iar pieptenul semnifică căsătoria fericită. De asemenea, s-a înregistrat, că persoanele care se închinau lui Ganesh şi urmau să fie tatuate, practicau următorul ritual: „Înfigeau iarbă verde într-o bilă de bălegar pentru reprezenta zeul Vinayaka (Ganesh), ardeau tămâie şi puneau nuci de cocos într-un foc. Acest ritual era presupus să protejeze împotriva deochiului.

Madras

Ca şi echivalenţii lor în Mysore, artiştii tatuatori din Madras erau întotdeauna femei care călătoreau prin ţară în căutarea clienţilor. Părăseau regiunea Madras în timpul sezonului de recoltă, făcând vizite profesionale în districtele din învecinate, călătorind uneori chiar până la Pondicherry în sud şi Cuddapah în nord. Printre clienţii lor se numărau alte femei Brahmin, alţi hinduşi, Paraiya şi musulmani Tamil. Motivele variau de la un punct sau linie dreaptă la forme geometrice complexe. Se foloseau uneori şi forme din natură, cum ar fi scorpioni, păsări, peşti, floarea de lotus şi alte flori, dintre care unele sunt simboluri ale norocului. În rândul femeilor, se tatua pe multe părţi ale corpului: pe braţe, picioare, obraji sau pe bărbie.

Uneori, în cazul durerilor musculare sau a altor tulburări, „operaţia” tatuării avea rolul de alina durerea, de exemplu pe articulaţia umerilor sau pe coapse. Un raport a notat cazul unui bărbat Bedar din districtul Bellary, care şi-a dislocat umărul după care a fost tatuat cu figura lui Hanuman pentru a alina durerea. Hanuman este regele maimuţelor şi un aliat al lui Rama în eposul hindus Ramayana.

Conform unei legende, cu mulţi ani în urmă, o femeie Paraiya a dorit să fie tatuată pe braţ şi pe piept cu forma unui sutien sau corsaj. Operaţia a decurs cu bine până când s-a ajuns la zona inimii. Din nefericire, acele de tatuaj au rănit organul vulnerabil, iar femeia a murit, pornind o obiecţie superstiţioasă împotriva tatuării pieptului.

Conform unui raport din 1906, echivalentul Tamil al tatuării era numit pachai kuthikiridu, sau puncţionare cu verde. Femeile călătoare Korava erau artiste tatuatoare (şi ghicitoare), iar cerneala lor se pregătea în felul următor. Pudră de curcuma şi frunze de Sesbania grandiflora se măcina împreună într-un mojar sau pe o piatră de măcinat. Amestecul se întindea pe o pânză subţire şi se rula în forma unui fitil, care se punea apoi într-o lampă deschisă alimentată cu ulei de ricin. Fitilul se aprindea, iar lampa se acoperea cu un vas de lut. Calamina depozitată pe acesta se amesteca cu lapte matern sau apă. Instrumentul de puncţionare se alcătuia din trei sau patru ace de cusut legate împreună cu un fir.

Motivele de tatuaj se selectau dintre mai multe desene pe hârtie create de către artistă, care trasa prima dată motivul selectat pe piele cu ajutorul unui băţ neascuţit cufundat în cerneala preparată, după care începea tatuarea prin puncţionare. Odată completat, tatuajul se spăla cu apă rece, după care se aplica un strat de pigment pe suprafaţa tatuată. Pentru a alina durerea, un ulei neidentificat se aplica pe plagă, iar o cantitate mică de pudră de curcuma se masa în piele pentru a intensifica culorile şi pentru a preveni umflarea adiţională.
india_model_tatuaje_tattoo_design
Artistele Korava puteau executa motive complicate cu o dexteritate deosebită, dar din moment ce majoritatea erau analfabeţi, nu puteau să tatueze iniţiale sau nume numai după un desen model. Acestea fiind spuse, se spunea despre ele că aveau capacitatea să tatueze orice motiv, indiferent de complexitate, cu condiţia ca acesta să fie ilustrat pentru ele. În anul 1910, de exemplu, s-a documentat că tatuatorii Korava din Madras copiau motive burmeze complexe.

În jurul anului 1910, onorariul tatuatorului varia de la ¼ anna (ex. un anna este echivalentul a 1/16 rupii în ziua de astăzi) pentru un punct sau o linie, până la 12 anna pentru un design mai complex. În schimb onorariul obişnuit în zonele rurale era orezul.

Madhya Pradesh

Cu o sută de ani în urmă în Mandla, s-a reportat, că atât bărbaţii, cât şi femeile Khond erau puternic tatuate, deşi obiceiul era deja pe cale de dispariţie printre bărbaţi. Bărbaţii Baiga purtau, de asemenea, semne alcătuite din chandrama (lună) pe spatele mâinii, respectiv bichu (scorpion) pe antebraţ. Aceştia se tatuau câteodată şi în zone dureroase în încercarea de a vindeca reumatismul.

O fetiţă Kihund sau Bhumia era tatuată la vârsta de doar cinci ani: pe frunte, pe tâmple şi pe obrazul drept. Motivele folosite de cele două triburi erau aceleaşi.

tatuaj-feminin-femeie-bhumia-india

Pe frunte, chiar deasupra nasului este motivul unui focar tatuat în formă de potcoavă. Partea deschisă este îndreptată spre jos iar un punct apare pe ambele părţi, cât şi în partea de jos. Acest tatuaj se numeşte chulwa („focarul”) şi este simbolul viitoarelor sarcini casnice ale fetei. Tatuajele pe tâmple şi pe obrazul drept (dipa) se alcătuiau din mai multe linii şi puncte, care se aplicau ori în acelaşi timp sau cu întârziere între ele. Când o fată ajunge la pubertate, ea va fi tatuată pe braţe, pe piept şi umeri. Dacă primeşte aceste marcaje după căsătorie, părinţii vor fi responsabili de plată. Mai târziu, înainte sau după căsătorie, ea poate fi tatuată şi în partea din spate a picioarelor şi pe coapse. Nu toate femeile dispuneau de o cantitate egală de tatuaje, practica fiind una costisitoare după standardele locale, şi numai cei înstăriţi puteau să-şi permită tatuaje complexe şi extinse.

Printre Baiga, tatuajele erau aplicate de către tatuatori (badnin) profesionişti din casta Badna, numiţi Godnaharin. Aceştia continuă şi astăzi să tatueze la festivaluri şi bazarul săptămânal. Pigmenţii includeau zeamă de pom bhilawan (Semicarpus anacardium), sau un amestec din piele arsă de şarpe (cel mai preferat a fost domi), susan negru (Sesame indicum) şi ulei de ramtilla (Guzotia abyssinica). Pielea se puncţiona cu un ac, iar o cantitate suplimentară de zeamă se întinde peste plagă. După completarea tatuajului, acesta se spăla cu apă cu bălegar sau nuci de săpun. Apa cu nuci de săpun are un efect răcoritor şi reduce durerea. Nucii de săpun se puneau şi jurul gâtului copiilor mici pe o sfoară în credinţa că acesta ajută la o creştere sănătoasă îi protejează de spirite rele.

Procesul de puncţionare era unul extrem de dureros: „nu le dăm nici un fel de droguri. Durerea persistă pentru 7-8 zile şi plaga se umflă. Apoi se vindecă şi îşi dau seama că au ceva ce nu îi va putea fi luat niciodată” – comenta demult un bătrân. Când o fată ţipă în timpul tatuării, bătrânele râd şi zic „Dacă nu suporţi godan (tatuatul), cum vei suporta chodan (actul sexual)?” Se spunea, de asemenea, că tatuatul nu trebui început pe durata sezonului de monsun din cauza riscului sporit de afecţiune.

În rândul femeilor Baiga, tatuajele sunt considerate a fi o formă de exprimare sexuală, precum un puternic stimulant sexual. Un bărbat Baiga a spus: „Când e tatuată, ochii noştri păcătuoşi o văd şi mai frumoasă. O fată de culoare deschisă chiar are nevoie de tatuaje. Arată minunat când mărgelele ei se potrivesc cu linia tatuării!”

Când o femeie Baiga a fost întrebată despre semnificaţia tatuajelor ei în 1935: „Dorinţa [sexuală]! Dacă cumperi mărgele, se sparg. Dar tatuajele durează o eternitate.” O altă femeie le asemăna cu „o jachetă care nu se poate scoate niciodată. Aceste marcaje sunt singurele lucruri care rămân cu noi până la moarte şi chiar dincolo de acesta.” Pe de altă parte, există şi credinţa, că tatuajele femeii pot fi vândute după moarte. Pe spate apare figura dhandha, alcătuită din şase puncte unite cu linii. Un alt bătrând spunea că „după moarte Bhagavan [fiinţa supremă] ia totul de la noi, dar dacă există un dhandha pe care nu poate să-l rezolve [este ca o ghicitoare], atunci el trebuie să pună acest semn pe trupul copilului în care va migra jiv [sufletul].”

În mod interesant, bărbaţilor Baiga li se intrezicea să vadă operaţia tatuării, iar femeile trebuia să treacă peste o periodă de izolare în care erau acoperite cu curcuma şi ulei, după care erau spălate. Dacă un bărbat a fost martorul ritualului sau  o fată Baiga nu şi-a primit tatuajele, s-a crezut că Bhagavan, fiinţa supremă, o va găuri pe tot corpul după moarte.

Femeile Baiga intervievate în anii ’90 au spus, că tatuajele lor previn artrita, le conferă imunitate împotriva schimbărilor meteorologice şi a substanţelor toxice, şi ajută la combaterea bolilor de sânge.

Conform tradiţiei, când o fată Baiga ajunge în jurul vârstei de opt ani, ea primeşte un tauaj în forma litere „V” pe frunte. Pe lângă acesta se adăugau şi trei puncte şi câte o linie orizontală şi verticală. Tatuatorului i se dă curcuma, sare, chili şi o monedă înfăşurată în frunze de mahlol, iar acestea sunt puse după aceea în „supa”. Ea binecuvântează fata şi primeşte o sumă (douăzeci de rupii în 1999). Alte motive Baiga includeau păune sau un dauri (coş) de piept şi rădăcina de curcuma (haldi-găth) pe braţ. Acestea se primeau când fata ajungea la pubertate. Cu ocazia sau după căsătorie, diferite motive (jhoplari) erau tatuate pe spatele mâinii şi linii punctate pe coapse. Pe genunchi se tatua motivul phulia care seamănă cu o floare, iar pe spate sunt muşte, oameni, sakri sau lanţul magic, respectiv motivele dhandha. Pe picioare sunt oase de peşte şi chakmak (oţel).

În jurul anului 1930, tatuajele de frunte costau un anna, câte patru anna pentru fiecare braţ şi încă patru pentru tatuajele de piept. Se plătea opt anna pentru cele de pe coapse, patru pentru picioare, iar cinci pentru spate. În anii 1990, costul tatuării corpului întreg se apropia de o sută de rupii.

Printre oamenii Muria Khond, femeile erau tatuate femei din familie sau alte femei. În unele districte, însă, femeile Muria erau tatuate de femei cutreierătoare Ojha. Cerneala de tatuaj a fost preparată din praf de cărbune de lemn şi tămâie amestecat cu ulei de susan sau mahua. Amestecul se punea în ciobul unui vas de lut, se acoperea, şi sa ardea peste un lampă sau un foc mic. Un alt ciob se folosea pentru a răzui depunerea, iar cerneala se depozita într-un vas mic sau coaja unei nuci de cocos. Tatuatorul fabrica un instrument din bambus cu care desena motivul dorit pe piele. Înainte de a începe tatuarea clientului cu instrumentul de tatuat format din ace, ea rosteşte numele celor Şapte Surori din Bara Deo – protecţia lor supremă, iar în timpul tatuării, cânta des una sau mai multe cântece, precum:

„Ascultaţi rugăciunea noastră. A voastră e promisiunea pe care am făcut-o în acea zi. Îngăduiţi-ne ca arderea (durerea) acelor să înceteze.”

Îndată ce tatuajul este completat, tatuatorul primeşte de un onorariu în orez, haldi (curcuma), ulei, chili sau sare de la rudele clientului, pe care le flutură peste fata tatuată. Câteodată ţine acele şi curcuma în mâna dreaptă, prinde degetele persoane pe care a tatuat-o cu mâna stângă, trecând peste corpul clientului de trei ori cu mâna dreaptă. Acest ritual, precum şi faptul, că tatuatorul oferă o mică parte din onorariul lui celor Şapte Surori, avea menirea să „răcorească” tatuajele.
tatuaje-india
Tatuajele sunt foarte comune în rândul femeilor şi în ziua de astăzi, ele fiind tatuate deseori pe o porţiune extinsă a corpului. Picioarele femeilor Khond sunt cu seturi de linii paralele. Acestea se numesc ghat sau „scări”. Un alt motiv era sankal sau „lanţul”. Un scriitor din prima parte a secolului 20 presupunea, că „ideea era consolidarea picioarelor pentru ca aceştia să fie puternice pentru căţărat.”

Ca şi în alte regiuni ale Indiei, tatuatul în rândul triburilor Khond, Bhumia şi Baiga pare a fi o modalitate magică de a proteja corpul împotriva pericolelor reale şi spirituale, într-un mod foarte asemănător purtării talismanelor. Se practica şi tatuarea totemelor pe corp pentru o mai bună indentificare cu acestea. Următoarea întâmplare a rămas de la un preot Baiga din jurul anului 1915, care frecventa un altar cunoscut din Mandla. Soţia lui tatua oameni atât din tribul Baiga cât şi din Khond, iar scopul magic al tatuării reiese foarte clar:

„Pe talpa piciorului drept se află un motiv triunghilar care reprezintă pământul şi are menirea să apere picioarele femeii de la vătămare şi tăieturi când aceasta se plimbă cu tălpile goale. Pe talpa piciorului stâng se poate observa un tatuaj oval. Acesta urmăreşte forma tălpii şi se numeşte Padam Sen Deo sau zeul piciorului. Această divinitate este reprezentată de pietre marcate cu două urme de paşi sub un copac pe la marginea satului. Când prezintă dureri ale picioarelor, se duc în acest loc, freacă cele două pietre şi împrăştie praful obţinut peste locurile dureroase în scopul de a alina durerea. Motivele de pe tălpi se tatuau probabil în acelaşi scop, pentru protecţie.

Pe partea de sus a picioarelor sunt cinci puncte, unul pe fiecare deget al picioarelor, şi o linie este trasată în jurul tălpii de la degetul mare până la cel mic. Semnul îl reprezintă pe Gajkaran Deo, zeul elefant, despre care se credea că trăieşte în cimitire. Fiind un zeu puternic, simbolul lui pe picioare avea probabil menirea să ajute femeile la căratul greutăţilor. Pe spatele picioarelor avea imagini cu preotul şi preoteasa Baiga. Aceste semne aveau menirea să asigure puterea necesară pentru munca fizică, iar când nu puteau să se ducă în pădure din cauza unei febre sau a stării de moleşeală, spuneau că Bara Deo (cum se numea divinitatea supremă) este supărat pe ei. Pe partea de sus a picioarelor tatuau imaginea unui cal, iar pe partea din spate un şa între genunchi şi coapse. Acesta este simbolul lui Koda Deo, zeul-cal , care conferă coapselor puterea unor coapse de cal. Dacă prezentau dureri ale coapselor sau lipsă de putere în zona respectivă, se închinau zeului Koda Deo, oferindu-i o bucată din piele de şa. Pe partea de sus a braţelor, în exterior, tatuau imaginea lui Hanuman, maimuţa divinificată şi zeul puterii în forma unui bărbat. Atât bărbaţii cât şi femeile practicau acest lucru, însă bărbaţii aplicau şi bălegar aprins pe tatuaj în scopul de a-l arde mai bine în piele. Acest zeu face ca braţul să fie puternic pentru căratul greutăţilor.

Pe spate se tatua o formă alungită, care înfăţişează casa zeului Bhimsen, cu o deschidere în partea de jos, chiar deasupra şezutului, reprezentând poarta. În interirorul tatuajului se află imagnea bâtei lui Bhimsen, constând dintr-o succesiune de puncte asezate aproximativ în forma unei bâte indiene. Bhimsen este zeul bucătăriei (şi a ploii), iar imaginea bâtei lui făcut cu argilă albă şi colorată verde cu ajutorul furnzelor copacului semar se desenea de regulă pe peretele bucătăriei. Dacă nu au mâncare, sau mâncarea nu este bună, spun că Bhimsen e supărat pe ei. Motivul tatuat pe spate era, deci, menit să ajute la digestia mâncării. Pe piept femeile tatuau imaginea lui Bara Deo, capul de gât, iar corpul terminându-se la osul pieptului. Marcajele în jurul corpului reprezintă pietre, deoarece simbolul lui Bara Deo este câteodată o coş acoperit cu noroi şi umplut cu pietre. Pe fiecare parte a corpului femeile au imaginea lui Jhulan Devi, reprezentat de mici figuri ataşate de Bara Deo. O femeile însă nu putea să fie tatuată cu această imagine până când nu a dat naştere unui copil. Locul unde se tatua imaginea este acela unde copilul îşi odihneşte capul când este cărat de către mama sa într-o bucată de pânză. Se credea că tatuajul susţine şi protejează copilul, în timp ce braţele mamei rămân libere pentru muncă.

În jurul gâtului o aveau pe Kanteshwar Mata, zeiţa colierului. Ea constă din 3-6 linii punctate în jurul gâtului, reprezentând un colier din mărgele. Pe faţă, chiar sub gură se află câteodată imaginea unei cobre, menită să protejeze purtătorul împotriva efectelor cauzate de diferite otrave. Pe frunte femeile aveau imaginea lui Chandi Mata, care constă dintr-un punct pe frunte, chiar sub cărarea părului, de unde se trasau două linii punctate până la urechi pe amândouă părţi, şi se continuau de-a lungul feţei până la gât. Această imagine poate fi tatuată numai după ce părul fetei este „separată” după căsătorie: se spune că Chandi Mata va proteja cărarea părului care reprezintă viaţa soţului ei, deoarece aceasta poate fi purtată doar atâta timp cât soţul este în viaţă. Chandi înseamnă luna, iar cărarea părului reprezintă probabil curcubeul lunar”.

Desigur, sunt numeroase relatări despre originile tatuatului din Madhya Pradesh, iar una dintre acestea este cea de mai jos:

„Bara Deo a fost fiul lui Kadrengal şi Tallur Muttai [Mama Pământ]. El avea şase fraţi şi şapte surori. Într-o zi cele şapte surori s-au dus la Tallur Muttai şi i-au cerut ornamentele ei care să reziste chiar şi după moarte. Kandregal i-a dat lui Bara deo un dhol şi o tobă dhamru. Apoi Bara Deo a născut doi fii. Unul a fost numit Murha [Muria], iar celălalt, Ojha. Bara Deo l-a învăţat pe Murha să bată dhol-ul cu băţuri din lemn pe jos. Pentru că bătea pe jos cu băţuri de lemn, Murha a devenit plugar. Dar Ohja bătea toba dharmu agăţat pe umerii lui, aşa că acesta şi-a petrecut viaţa vânând şi desenând motive pe peretele caselor.

Astfel soţia lui Ohja a învăţat să tatueze, iar odată pe an, tribul Ohja îi dădea o capră lui Bara Deo spunând: ‘Iată, străbatem toată lumea tatuând. Îngăduie ca din marcajele noastre să nu rezulte plăgi, puroi sau umflare, şi ca să nu ne atace spiritele rele în timp ce lucrăm.’ Din cauza asta, Bara Deo este alături de tribul Ohja şi nici o vrăjitoare nu poate să-i rănească în timp ce tatuează.”

O femeie Bhumia a relatat şi ea importanţa tatuării ei. „Dacă murim şi ni avem nici un fel de marcaje, nu vom avea nimic frumos să ducem cu noi în viaţa de dincolo. Ne tatuăm ca să putem să-i arătăm ceva frumos lui Bhagavan [fiinţa supremă] cu care să-l mulţumim.”

În mod similar, tribul Muria Khond considera tatuajele ca fiind un fel de paşaport spre viaţa de dincolo. „Dacă o femeie moare fără a fi tatuată, Mahapurub [Zeul creator] o va pedepsi. Însă dacă aceasta îi aduce desene frumoase din lumea de mijloc, el o va proteja şi va avea grijă de ea.”

A fost de asemenea înregistrat că „vrăjitoarele” erau tatuate cu anumite simboluri ale zeilor lor pe piept sau pe umărul drept, o practiăc despre care se credea că astfel zeul va rămâne cu ele pentru întotdeauna, protejându-le împotriva vrăjilor malefice.”

Gujarat

Nu în mod surprinzător, mai multe triburi din Gujarat precum cel agrarian Mer credeau că tatuajele sunt singurele lucruri care le acompaniază la trecerea în viaţa de dincolo, nu prosperiatea sau bogăţia. Un proverb Mer spune: „Putem să fim privaţi de orice în lumea asta, dar nimeni nu are puterea să ne ia tatuajele.” Un cântec de tatuat Mer relatează şi mai clar ideea.

Tribul Dang avea o convingere asemănătoare: „tatuajele ne acompaniază în paradis, dar dacă cineva nu e tatuat, Dumnezeu va folosi un brăzdar fierbinte ca să le tatueze după moarte.”

Motivele de tatuaj preferate de către tribul Mer au o relaţie apropiată cu obiectele de cult religioase. Acestea includ sfinţi, picioarele lui Rama sau Lakshmi, femei cărând apă în urcioare pe cap, Shravana cărându-şi părinţii spre centre de pelerinaj, respectiv zei cunoscuţi precum Rama, Krishna sau Hanuman sunt de asemenea depictaţi. Alte favorite sunt leul, tigrul, calul, cămila, păunul, scorpionul, albina şi musca. Simbolurile preluate din natură, precum nuca de cocos, palmierul, mango, copacul acacia, florile champa sau migdalele sunt la fel de des întâlnite. Apar şi articole de folosinţă zilnică precum piedestale sau leagăne, precum şi alte feluri de tatuaje ca şi altare, tronuri, fântâni, ancore, lanţuri şi grupuri de diferite boabe agricole.

Bărbaţii nu sunt tatuaţi în mod abundent, de obicei deasupra încheieturii, pe spatele mâinii sau câteodată pe umărul drept, iar cămila este printre simbolurile favorite printre bărbaţii Rabari din Gujarat. Se presupunea şi că plasarea tatuajelor bărbăteşti pe partea dreaptă poate avea legătură cu importanţa mâinii drepte în credinţa Hindusă: „este asociată de obicei cu ‘semne bune’ şi folosit la toate formele de interacţiune cu lumile naturale supranaturale, precum mâncatul, scrisul, efectuarea sacrificiilor, iar pentru cei din tribul Brahmin, legarea corzii sfânte.” Alte motive cunoscute în rândul bărbaţilor din amândouă grupuri includeau şi forme inspirate de cultura Hindusă, precum Rama, Krishna, Hanuman, designul „om” reflectând din nou procesul hindualizării în rândul triburilor animiste din Gujarat.

Fetele Mer erau tatuate de obicei la vârsta de şapte sau opt ani. Primele marcaje se făceau pe mâini şi picioare, iar apoi pe gât şi pe piept. Obiceiul era ca fata să fie tatuată înainte de căsătorie, deoarece în caz contrar mama soacră putea să-i reproşeze că părinţii ei sunt „răi sau săraci”. Un tatuator Mer a relatat în anii 1970 că „dacă o mireasă nu ar fi tatuată, socrii ar protesta că fata i-a fost trimisă ‘ca un bărbat’”.

Instrumentul indigen folosit pentru tatuat este un băţ cu două sau trei ace introduse într-o parte în aşa fel încât doar 1/4 cm din ace rămâne vizibil. Vârfurile acelor se introduc în pigmentul preparat din calamină şi urină de vacă sau calamină şi zeama frunzelor plantelui tulsi – câteodată apă în care scoarţa de biyan sau sisam (Dalbergia lotifolia) amestecată cu curucuma era folosită. Primul tip de pigment rezulta o culoare albastră-neagră, în timp ce al doilea producea o nuanţă verde. Conform unor relatări, se folosea şi pigmentul roşu (oxid mercuric). Aceşti pigmenţi se puncţionau în pielea întinsă de cel puţin şapte sau opt ori pentru a forma tatuajul dorit.

Motivul preferat de tatuaj a femeilor Mer se numeşte hansali, care cuprinde gâtul, continuând în jos, spre piept. Numele provine de la un colier din argint, mai groasă în partea de mijloc şi spiralată la amândouă vârfuri. Mai exact, hansali începe la gât cu un motiv de floare în mijloc şi cu un păun pe fiecare parte. Mai jos urmează ladu („carne dulce”) sau bajoth (piedestal), pe fiecare parte a cărora apar rânduri de patru sau cinci sfinţi. Menirea acestor figuri umane este acela de a proteja castitatea femeii tatuate în acest fel. Urmează apoi două sau trei rânduri în formă de semicerc, una sub cealaltă, formate din „der” (capacul apartului de bătut untul) înlărgite, respectiv motive de flori, albine etc. Patru sau cinci motive de boabe, precum şi paniari (urcior pentru apă) înfrumuseţează mai departe tatuajul în zona pieptului. Pe antebraţ, tatuajul începe de la zona bicepsului, conţinând motive de paniari şi păune urmate de altele. Mâna este tatuată în întregime cu diferite motive. Cele punctate apar în mod repetat, iar cele liniare mai rar. Pe spatele şi pe partea laterală a palmei şi a degetelor apar două sau trei perechi de motive de boabe. Motivul cu trei boabe reprezintă forma diminutivă a motivului deri. Picioarele sunt tatuate până în zona genunchilor, mai mult pe partea din faţă decât pe gambe. Motivele liniare precum cele ale tribului khajuri (palmier), copacul baval, ambo (copac de mango) şi motivul deri, acompaniate de un tigru şi un leu impodobează picioarele. Deosebitul motiv al brăului paniari în jurul limitei interiorului tălpii avea rolul de a intensifica farmecul femeilor Mer.

Operaţia tatuării era executată de obicei de către femeile experimentate din tribul Mer. Femeile unor grupări etnice migratoare precum Vaghari sau Nat practicau de asemenea acest lucru facând turul satelor din împrejurime în timpul iernii. În mod tradiţional, artiştii tatuatori erau plătiţi în cereale, dar până la anii 1950 toate tranzacţiile se făceau deja în numerar, iar din în ce mai multe tatuaje erau executate de bărbaţi ca aparate de tatuat.

Membrii tribului Rabari din districtul Kutch pe coasta de NV a Indiei, în apropierea granţiei pakistaneze, practau şi ei arta tatuării şi continuă s-o facă până în ziua de azi, cu toate că femeile care trăiesc deja în zone urbane primesc din ce în ce mai puţine tatuaje, considerându-se „oameni de oraş”, considerând că „tatuajele sunt demodate.” Cu toate acestea, femeile din această regiune practicau tatuatul în scopuri decorative, religioase şi terapeutice. Motive tradiţionale (trajuva) treceau de la o generaţie la alta, iar femeile în vârstă lucrau ca şi tatuatori la expoziţii, festivaluri şi târguri.

Pigmentul de tatuaj era preparat prin amestecarea calaminei cu tanin (acid taninic) extras din scoarţa copacului local kini, sau cu lapte matern şi câteodată şi urină. Un kit de tatuaj tradiţional Rabari este foarte simplu: un singur ac şi un bol făcut dintr-o tiglă pentru a ţine pigmentul lichid.

Aproape toată suprafaţa corpului este tatuat: faţa, gâtul, pieptul, braţele, mâinii, picioarele şi tălpile. Unele tatuaje Kutch sunt semnele castei unei ocupaţii anume (de ex. păstorii, pieptărnarii sau fierarii călători), pe când despre altele se credea că ajută la fertilitate sau atrag un soţ. De asemenea, motivele din natură (de ex. leoaică, scorpion, păianjen) conferă purtătorului o proetecţie magică, pe când altele se leagă de mitologia religioasă hindusă. Unele femei cred că tatuajele lor sunt deosebit de atractive pentru sexul opus, iar bărbaţii sunt de părere că femeile tatuate sunt mai fidele. Multe dintre motivele Rabari egalează cele ale tribului Mer ca şi formă şi funcţie.

desen-kolam-india

Nagaland şi Arunachal Pradesh

Despre gruparea etnică Naga se crede că au migrat în locaţia lor actuală din Tibet în jurul anului 400 î.Ch. Aşezările Naga se află printre munţi şi creste succesive traversate de nenumărate râuri şi pârâuri. În trecut, toate grupurile erau vânători de capete, dar în ciuda faptului că guvernul indian a interzis practica în 1953, încă există zvonuri, vânătoarea de capate persistă în multe zone mai izolate. Deşi majoritatea triburilor Naga s-au convertit la creştinism, religia animistă continuă să se concentreze pe forţe superioare nevăzute care controlează destinul uman.

Cu o sută de ani în urmă, tatuatul era un obicei rezervat pentru femei şi bărbaţi războinici. În ziua de astăzi însă, practica devine din ce în ce mai rară, iar semnificaţia socială se pierde. Cu toate acestea există o cantitate mare de informaţii etnografice despre arta tatuării în rândul tribului Naga. O mare parte dintre acestea au luat naştere în anii 1920-30 când zonele predominant nesupravegheate din regiunea tribului Naga au fost deschise încet celor de afară prin raporturile şi relatările agenţilor guvernamentali, ale antropologilor şi a altor călători.

Printre membrii tribului Ao Naga, artiştii tatuatori erau femei bătrâne care executau ritualul în jungla din apropierea satului lor. Bărbaţii Ao erau tatuaţi mai rar, iar în câteva sate era strict interzis ca un bărbat să fie prezent pe durata tatuării unei femei, o regulă pe care o urmau şi membrii tribului Wancho Naga din Arunachal Pradesh. Femei care dispuneau de vastele cunoştinţe necesare pentru a tatua se găseau în relativ puţine sate, iar acestea făceau turul ţării în decembrie şi ianuarie. Motivul pentru alegerea acestei perioade consta în vindecarea mai rapidă la temperaturi mai scăzute a plăgilor cauzate de operaţia tatuării. Cunoştinţele trecea de la o generaţie la alta, femeile tatuatoare învăţându-şi fiicele, iar acestea la rândul pe fiicele lor. În unele sate era cât de cât obligatoriu pentru fiica unei femei tatuatoare să calce pe urma mamei. Se credea că în caz contrar, viaţa ei ar fi plină de boală, ducând la o moarte prematură.

Fetele erau tatuate înainte de pubertate, la vârsta de 10-14 ani. Informatorii Ao Naga intervievaţi în anii 1920 spuneau că era de o imortanţă deosebită ca fata să fie tatuată, deoarece în caz contrar „ea va fi o ruşine şi nu se va căsători bine.”

Când o fată este tatuată, se pune un covor de bambus pe jos pe care să se întindă, iar pe durata operaţiunii va fi ţinută de mai multe femei bătrâne. Unealta folosită pentru a puncţiona pielea constă din câteva spini de cactus legaţi pe un băţ şi introduse într-un cap tip bardă făcut din tulpina unei plante. Motivul care urmează a fi tatuat de către bătrână este marcat pe pielea fetei cu un băţ înmuiat în pigment. Dacă fata se zbate şi ţipă în timpul tatuării, un cocoş este sacrificat imediat în apropierea ei pentru a alunga orice spirite rele care i-ar mări durerea.

Puncţionarea pielii se face prin baterea instrumentului în piele cu rădăcina de kamri: o plantă deosebit de grea şi zemoasă cu rădăcina în formă de ceapă. După ce sângele este înlătură prin spălare, vopseaua neagră se aplică din nou, iar clientului nu-i rămâne decât să-şi îngrijească plăgile până la vindecare. Vopseaua se făcea de obicei din seva scoarţei unui copac numit napthi. Aceasta se colectează şi se arde într-o oală pe foc. O frunză sau un ciob mai mare dintr-o oală de lut se pune peste oala cu sevă, iar calamina care se depune pe acesta se colectează şi se amestecă cu ingredientele obişnuite pentru a obţine pigmentul de tatuat.

În rândul vânătorilor de capete Konyak, băieţii ajunşi la vârsta maturităţii erau tatuaţi ceremonial, semnificând bărbăţia. Înainte de efectuarea ritualului, grupul de băieţi trebuia să captureze cel puţin un cap din satul inamicului. Capului i se atribuiau puteri magice, şi se credea, că aceasta creşte fertilitatea culturilor şi virilitatea celor care au luat-o. Asemenea tribului Wancho, tatuatul era executat de obicei de către principala soţie a căpeteniei tribului (ang), o femeie de origini nobile din clanul aristocrat. Puncţionarea motivului pe faţa unui bărbat durea o zi întreagă. Cei care suportau bine durerea au fost tatuaţi şi pe gât şi piept.

Odată cu maturizarea unui bărbat Konyak, aceta era silit să-şi continuie misiunile de vânător de capete. La capturarea unui cap inamic, acesta se tăia în bucăţi sau se aducea înapoi întreg până la porţile satului, după care bărbatul cel mai în vârstă din fiecare clan efectua o ceremonie importantă. Spărgea un ou peste capul capturat, după care turna bere cu orez peste acesta şi spunea încet: „Să vină mama ta, să vină tatăl tău, să vină fraţii tăi, să vină cu toţii!” Spargerea oului era menită să orbească rudele victimei prin magie pentru a putea fi ucişi mai uşor în viitor. În final se efectua ceremonia hrănirii craniului, care avea menirea să influenţeze sufletul victimei, chemându-i rudele pentru ca şi acestea să fie ucişi, iar capetele lor să fie aduse în sat.

După acestea, capul se punea într-un coş şi se agăţa pe o tobă foarte mare (khom) pe care se băteau diferite ritmuri pentru a anunţa satele vecine de succesul vânătoarei de capete. Seara, capul se ducea de regulă la casa bărbaţilor din clanul care l-a capturat (morung).

Chiar şi după interzicerea oficială a vânătoarei de capete în anii 1950, tribul Konyak şi alte grupuri Naga nu au renunţat la obieciul tatuării, ci au înlocuit capetele umane cu cranii de maimuţă sau capete sculptate din lemn, cărându-le în sat cântând versurile victoriei ca şi cum ar fi capturat un inamic real. Apoi se efectua operaţia tatuării. În ziua de astăzi însă, un bărbat Konyak sau Wancho sub vârsta de 70 de ani cu tatuaj facial este un lucru extrem de rar. Este o practică culturală pe cale de dispariţie, care va dispărea complet în generaţia următoare.

India: ţara cernelii veşnice

În rândul tribului Chang Naga, ceremoniile şi motivele tatuării erau diferite la bărbaţi. Băieţii care acompaniau un grup de războinici, dar se întorceau acasă înainte să fi particiapat la o bătălie propriu-zisă primeau o mică gaură perforată în partea de sus a urechii. Bărbaţilor care au capturat capete de inamic li s-a permis să primească tatuaje de piept sub forma a două „aripi de ştruţ” sau „o formă de V”, o „fântână a fertilităţii” sau conform denumirii tribului Khiamniungan, un „piept de tigru” din cauza credinţei conform căruia uciderea unui inamic îi conferă calităţile unui tigru. După mai multe victorii se adăugau tatuaje cu figuri umane la triburile Khiamniungan, Wancho, Konyak inferior, şi Naga Burmez, iar în cele din urmă se tatuau şi braţele, umerii, gambele şi spatele.

Femeile Chang se tatuau pe faţă. Cel mai răspândit motiv se tatua pe frunte în apropierea liniei părului. Femeile intervievate în anii 1960 au declarat că port un asemenea tatuaj deoarece acesta ar speria eventualele tigri cu care s-ar întâlni. Într-adevăr, bătrânii din vremea respectivă nu-şi amintea de instanţe de femei atacate de către tigri. Desigur, am intervievat o femeie Chang în legătură cu tatuajul ei de pe frunte. În acest sat anume, motivul este asociat cu o fecioară ca şi-a sacrificat viaţa pentru a salva satul de la o inundaţie cauzată de un dig cedat. Zeul responsabil pentru incident a promis că apele se vor retrage dacă femeile din sat ar începe să tatueze acest simbol pe feţele lor.

Alte grupuri Naga sunt de părere că acest simbol cunoscut permite ca strămoşii lor să recunoască femeia marcată după moarte, sau poate fi folosit şi drept „numerar” pentru a cumpăra mâncare şi alte provizii. Membrii tribului non-Nage Arbor din Arunachal Pradesh au o credinţă similară.

Femeile Wancho Naga nu purtau nici un fel de tauaj pe faţă, însă erau tatuate pe tot restul corpului. Pe lângă importanţa decorativă, tatuajele aveau şi o importanţă socială şi rituală. Diferite motive se executau pe diferite părţi ale corpului conform statutului social al femeii în comunitate. De exemplu, o femeie dintr-o familie de căpetenie putea să aibă motive foarte elaborate pe tot corpul, ce când altele, de rand mai inferior (de ex. oamenii de rând) purtau tatuaje mult mai simple. De asemenea, tatuajele femeii semnificau progresul lor prin stagiunile vieţii, de la pubertate la căsătorie şi naşterea unui copil.

O fată primea tatuaje de patru ori în viaţă. Primele ei tatuaje (chung sau chungsu) erau plasate în zona buricului în jurul vârstei de şase sau şapte ani. Acesta seamănă cu o cruce malteză care se extinde în patru direcţii pornind de la buric. În cazul fiicei căpeteniei, se adăugau zigzaguri la sfârşitul liniilor. Când fata ajungea la pubertate, era tatuată pe picioare şi gambe cu diferite configuraţii de linii orizontale, perpendiculare şi în zigzag. Femeile aristocratice erau tatuate cu o serie de motive în formă de diamant sau romb pe tibie. După această a doua fază a tatuării, un bărbat o putea cere în căsătorie de la părinţii ei. Acesta sacrifică un porc, prepară bere cu orez (zu) şi trimite aceste cadouri la casa părinţilor fetei împreună cu un coş de orez fiert. A treia fază a tatuării se face pe coapse deasupra genunchilor când fata părăseşte casa părintească pentru a se muta cu soţul. În unele sate ea primeşte acest tatuaj după ce concepe un copil, iar motivul constă din linii paralele fine care pornesc în sus de la genunchi. Fata căpeteniei ar putea să primească în plus opt puncte mici aranjate în două rânduri deasupra liniilor. În faza finală se tatuează pieptul femeii în casa soţului după şapte luni de sarcină sau după naşterea primului copil. Motivul seamănă cu litera „M” care se extinde în sus între sâni. Mi s-a spus că reprezintă un anthropomorph abstract. În cazul în care o femeie aristocratică primea un asemenea motiv, acesta avea linii adiţionale care formau corpul figurii. Femeile din această aveau uneori şi braţele, umerii şi scapula tatuate cu motive de diamante sau romburi în pătrăţele.

Tehnica tatuării este similară cu cea descrisă mai sus în cazul tribului Ao Naga, iar instrumentul seamănă cu o bardă mică având un rând de cinci sau şapte ace naturale ataşate la partea de sus a instrumentului. Doar femeile aristocratice sau „reginele tatuării” (de exemplu soţia căpeteniei) putea funcţiona ca şi artist tatuator. În mod tradiţional, ziua tatuării se fixa printr-un ritual de divinaţie, după care se ţinea şi un ospăţ pentru a marca ocazia. Înainte să execute operaţia tatuării, tatuatoarea ţinea o dietă, mâncând doar orez şi muguri de bambus. De asemenea, purta frunzele plantei sălbatice chunian în urechi cu scopul de a „calma” activitatea spirituală apropierea imediată.

Motivele se matriţau pe partea corpului care urma să fie tatuată, iar pigmentul se obţinea din lemn carbonizat amestecat cu răşină din sevă de pin şi apă. În timp ce artista tatuatoare puncţionează pielea bătând uşor instrumentul de tatuat, pielea este întinsă de către un asistent. Sângele se înlătură cu un lichid de culoare albastră obţinut din resturile carbonizate şi pulverizate ale unei plante din junglă pentru a intensifica culoarea albastră şi pentru a vindeca urmele puncţionării. Plata consta dintr-un picior al unui porc sacrificat, un coş de orez fiert şi patru tuburi de bambus umplute cu zu pentru a doua fază a tatuării. După a treia fază, artista tatuatoare (hu tu nu) primeşte din nou aceste obiecte împreună cu brăţară de metal.

Pentru bărbaţii Wancho însă, tatuatul era o chestiune mai seriosă. Asemenea grupurilor Naga, dreptul de a fi tatuat se câştiga pe câmpul de bătălie: bărbatul sau clanul care captura cele mai mult trofee umane era tatuat de către regină. Conform unei relatări din anul 1872, bărbaţii care capturau o un cap de inamic puteau să primească prestigioasele tatuaje faciale (thun hu) ale unui războinic, iar cei care capturau numai un braţ sau un picior primeau tatuajul pe picioare. Alţii spuneau însă, că „un tatuaj pe faţă însemna că bărbatul respectiv a luat parte la o vânătoare de capete, nu în mod specific – cum se credea – că a capturat un cap de inamic. De asemenea, dacă un bărbat a omorât un inamic, putea să solicite un tatuaj pe piept şi să poartă un ornament de piele pe gât care simboliza numărul victimelor lui. Uciderea unui animal periculos ca un tigru îi confera de asemenea dreptul de a purta un tatuaj facial sau de piept.

Războinicii îşi primeau tatuajele de regulă numai câteva zile după uciderea unui incamic. Tot tribul ştia cine merită să fie tatuat, iar regina executa operaţia în propria ei casă. Tatuarea tuturor războinicilor victorioşi din zonă putea să dureze până la două săptămâni. Un scriitor care trăia în districtul Wancho în anii 1950 relata, că „la primul cap de inamic capturat, regina tatua pieptul războinicului, la al doilea, gâtul, la al treilea, faţa, iar începând de al patrulea, tatua braţele, spatele şi burta. Ordinea varia, dar cel mai probabil, cantitatea suprafeţei tatuate reprezintă gradul curajului şi a neînfricării bărbatului sau cel puţin al familiei (morung, sau paan în limba Wancho). Câteodată se tatuau şi figuri umane pe piept, iar un bărbat cu un asemenea tatuaj era considerat unul formidabil.” După primirea tatuajelor, bărbatul se retrăgea pentru a ţine ritualul taboo (genna), izolându-se în propria casă fără a vorbi cu nimeni timp de o zi.

De la tatuajele războinice din Naga, la magicele marcaje kolam şi tatuajele pantheonului hindus, diferitele culturi ale tatuării din India alcătuiesc un mozaic tribal deosebit de bogat, cuprinzând mii de mile şi mii de ani. Rămăşiţele practicilor indigene de tatuat supravieţuiesc aici în forme apropiate surselor originale, deşi modernitatea şi alte influenţe au pus în mişcare o serie de transformări care ar putea duce la dispariţia acestor tradiţii pentru întotdeauna. Gândurile unui membru al tribului Dang sumarizează bine situaţia: „Oamenii s-au îmbunătăţit acum, aşa că nu se mai tatuează; oamenii educaţi spun că acesta nu este o practică bună.” Desigur, mulţi dintre informatorii mei tineri continuă să tatueze, dar aceste motive nu sunt cele tradiţionale ale strămoşilor lor, ci sunt tatuaje luate din Vest – fete frumoase, cranii, şi numele prietenelor tatuate pe antebraţ. Acelaşi lucru se poate spune şi despre trendurile tatuării din Gujarat şi alte regiuni din India, unde motive abstracte inspirate cândva din peisaj sau semnele castei au fost înlocuite cu motive din Vest precum radiouri, lacăte, ceasuri, avioane şi parasolare. Mai mult, tradiţia tatuării manuale în India de Sud şi alte regiuni de către femei pentru femei, cu plata în cereale sau alte alimente, a fost înlocuită în mare parte de tatuatul cu aparate, executat de către bărbaţi pentru bărbaţi, cu toate tranzacţiile făcute prin numerea.

Oricare ar fi rezultatul acestor schimbări, această frontieră cândva ascunsă a artei corpului uman rămâne un subiect captivant, deoarece dezvăluie diferitele moduri prin care băştinaşii din India erau integraţi cultural în lumile lor umane, ancestrale, spirituale şi înconjurătoare prin ritualurile corpului şi simbolism social. Tatuarea nu era doar o practică care definea percepţiile locale ale existenţei, dar o practică care exprima şi imortaliza apartenenţa, maturitatea, personalitatea, precum şi mândra culturală şi abilitatea artistică.

1.tattoo_shop_supply_banner

Share

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*